Experimentul economic Experimentul este o metodă specifică științelor exacte (fizică, chimie, biologie), însă în ultimul timp experimentul şi simularea s-au impus și în cercetarea economică ca modalităţi importante de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor, iar în practică – ca modalităţi de ameliorare a calităţii deciziilor economice. După cum menţiona cunoscutul economist francez M.Allais, laureat al Premiului Nobel, „literatura contemporană ne oferă numeroase exemple de aberaţii care pot fi comise când se neglijează principiul esenţial, că o teorie nu valorează decât în măsura în care ea este de acord cu faptele observate şi că singura sursă de adevăr este experimentul. Supunerea datelor unui experiment este regula de aur care domină orice disciplină ştiinţifică.1 Printr-o simplificare se poate spune că experimentul este acel tip de cercetare în care se aplică un stimul sau un tratament și se încearcă a se măsura răspunsul obținut. După un anumit număr de repetări ale experimentului la valori diferite ale stimulentului se poate afla care este efectul acestuia. O definiție științific riguroasă pentru experiment este următoarea: Experimentul este metoda de cercetare care permite identificarea legăturilor de cauză-efect când condiţiile sunt controlate şi reproductibile Această definiţie, provenită din fizică, este parţial nepotrivită pentru ştiinţele umane, întrucât condiţia de reproductibilitate presupune fie observarea unui individ sau a unui grup de indivizi strict identic cu cel din primul experiment, ceea ce, dată fiind variabilitatea umană, este imposibil, fie reproducerea experimentului cu aceiaşi indivizi, ceea ce ridică alte probleme, deoarece participarea la un experiment schimbă dispoziţiile psihologice ale subiectului supus experimentării. În plus, pe parcursul experimentului social nu putem controla integral condiţiile de viaţă, iar relaţiile sociale nu pot fi izolate unele de altele (de exemplu, cele economice de cele politice). În cazul experimentului, se manipulează cu variabile independente (exogene) şi dependente (endogene). Variabila independentă corespunde unui factor manipulat de cercetător, această manipulare fiind numită și ”tratament experimental”.Variabila dependentă denotă schimbările intervenite în procesul/ comportamentul studiat ca urmare a tratamentului experimental. 1 În Popescu C., Ciucur D., Metodologia cercetării ştiinţifice economice, p.215. Schematic, sensul experimentului poate fi redat în felul următor: Unitatea supusă experimentului Variabilele independente Variaţia variabilei dependente Figura 1. Logica experimentului În științele exacte se practică reluarea experimentului la valori diferite ale tratamentului de zeci și sute de ori. În cazul științele sociale o astfel de posibilitate este exclusă, preferându-se desfășurarea experimentului pe mai multe grupe experimentale, pentru fiecare din acestea fiind aplicată o valoarea diferită a tratamentului. Deci, experimentul cuprinde mai multe experiențe efectuate succesiv sau în paralel. De obicei,orice experiment ştiinţific este precedat de o ipoteză sau de o teorie oarecare. Anume prin prisma acestor ipoteze şi teorii cercetătorul realizează experimentul, mersul efectuării lui fiind reflectat în figura 2: Determinarea condiţiilor experimentului Realizarea experimentului Experiment sincronic Confirmarea sau infirmarea ipotezei Experiment diacronic Figura 2. Mersul efectuării experimentului Determinarea condiţiilor experimentului semnifică modul de recrutare a participanților ( de obicei voluntari), cadrul de desfășurare a experimentului (condițiile în care trăiesc sau își desfășoară activitatea participanții), instrucțiunile oferite participanților, modul în care au fost rezolvate problemele legate de etica cercetării, instrumentele folosite în tratare. Moment foarte important este modul de selecție a participanților în grupuri. Această selecţie se bazează pe un principiu fundamental - echivalenţa grupurilor experimentale, asigurată de împărțirea aleatorie a participanților. Astfel, dacă vrem să testăm un nou mod de predare putem să împărțim studenții în 2 grupuri – unul ”experimental”, care beneficiază de noul mod de predare, și altul ”de control”, în care predarea se face în mod tradițional. Dacă în primul grup vor ajunge doar studenți buni, iar în al doilea doar studenți slabi este foarte probabil ca să obținem rezultate mai bune pentru primul grup, chiar dacă metoda de predare este mai puțin bună. Dacă vom împărți studenții aleatoriu în cele 2 grupuri (șansele ca să ajungă în grupul experimental fiind egale cu cele de a ajunge în grupul de control), putem să obținem grupuri echivalente. Șansele sunt cu atât mai mari, cu cât avem un număr mai mare de participanți. Prin urmare. grupul de control și grupul experimental sunt echivalente după componență, echivalența fiind asigurată de procesul de randomizare, care permite unităților experimentate șanse egale de a nimeri în grupul de control sau în grupul experimental; deosebirea între ele este asigurată de faptul că grupul de control este grupul care nu este supus tratării experimentale, în timp ce grupul experimental este supus unei asemenea tratări; schimbările intervenite în urma experimentării sunt reflectate în diferența care apare între rezultatele grupului de control și a celui experimental. Selecţia variabilelor independente esenţiale pentru fenomenul supus experimentului și izolarea altor variabile independente se face cel mai ușor în cazul unui experiment desfășurat în laborator: aici putem izola factorii exteriori și putem egaliza condițiile de desfășurare a experimentului – săli identice (în care temperatura, zgomotul, mobilierul, echipamentele, etc.), astfel încât să nu influențeze variabila dependentă. Însă experimentele de laborator au anumite dezavantaje. Putem ține participanții la experiment în laborator doar pentru o perioadă relativ scurtă de timp. În cazul experimentului de laborator ne confruntăm cu o reactivitate (modificare a comportamentului ca urmarea conștientizării calității de participant într-un experiment). În plus, experimentelor de laborator le lipsește realismul situațiilor de viață. După modul de efectuare, experimentul poate fi sincronic şi diacronic2. Experimentul sincronic reprezintă experimentul de nivel minim, cu o singură măsurătoare. Astfel, grupul experimental de subiecţi este supus influenţei variabilei independente şi apoi i se măsoară o serie de variabile dependente. În acelaşi timp, grupului de control, care nu a fost supus influenţei variabilei independente, i se măsoară aceleaşi variabile dependente. Scopul unui asemenea experiment este, deci, compararea măsurii obţinute în grupul experimental cu cea obţinută în grupul de control. Distanţa dintre cele două măsuri permite constatarea efectelor variabilei independente asupra celei dependente. Experimentul diacronic, spre deosebire de cel sincronic, se caracterizează prin două măsurători efectuate în acelaşi grup. Compararea celor două măsurători permite cunoaşterea evoluţiei grupului în timp, ceea ce explică denumirea acestui tip de experiment. Important este ca experimentul să posede o validitate internă şi externă. Validitatea internă este determinată de faptul că modificarea variabilei dependente este determinată anume de modificarea variabilei independente şi nu de alte variabile aleatorii. Controlul variabilelor aleatorii este o cerinţă-cheie a validităţii interne a experimentului. Astfel, să presupunem un 2 Rateau P. Metodele şi statisticile experimentale în ştiinţele umane. Iaşi, Polirom, 2004, p.33-34. experiment înscris în următoarea formă: O1 - X - O2, unde O1 şi O2 sunt volumul de vânzări în reţeaua comercială într-o anumită regiune, iar X – campania de promoţie. Diferenţa O2 – O1 va semnifica influenţa variabilei independente X. Dacă de presupus că în cadrul experimentului se obţine o diferenţă nulă, se poate afirma că campania promoţională este ineficientă? Desigur că nu, deoarece pot să intervină factori aleatorii străini ca, de exemplu, înrăutăţirea situaţiei economice în urma recesiunii, veniturile populaţiei reducându-se. Sau dacă dorim să măsurăm succesul unui program de recalificare pentru șomeri, trebuie să vedem dacă rezultatele nu au fost influențate de alte evenimente. Dacă în localitatea respectivă s-a deschis o întreprindere mare care angajează oameni cu calificarea respectivă succesul programului poate părea mult mai mare decât ar fi în mod normal. Amenințare pentru validitatea internă se referă la faptul că unii dintre participanți pot să se retragă din experiment, scăderea numărului de participanți reducând validitatea concluziilor. În cazul când membrii grupului experimental și de control pot comunica, membrii grupului de control, aflând că sunt tratați diferit de grupul experimental s-ar putea să dobândească sentimentul rivalității față de celălalt grup și să încerce să-și îmbunătățească performanța, ceea ce poate duce la observarea unui efect mai mic al tratamentului decât cel real (efectul placebo). Validitatea externă este legată de posibilitatea generalizării rezultatelor obţinute în bază de experiment, adică de posibilitatea de a le extinde asupra unui cerc larg de unităţi. Ea va fi în pericol dacă condiţiile experimentului nu vor include factori importanţi care se manifestă în lumea reală. Dacă rezultatele experimentale corespund exact previziunilor teoretice, se poate spune că teoria propusă a trecut procedura verificării, dacă nu corespund – se spune că teoria este falsă. Pentru verificarea enunţurilor este nevoie de o multitudine de experimente, în timp ce falsitatea se bazează doar pe un singur caz care infirmă ipoteza sau teoria propusă. Formă particulară a experimentului este simularea – metodă de obținere a informațiilor prin intermediul construirii unor modele abstracte ale proceselor și fenomenelor reale și experimentării pe aceste modele, oferind posibilitatea examinării unui număr mare de alternative. Ea este considerată procedeu de cercetare predictivă, principalele ei domenii de utilizare fiind anticiparea ritmurilor de creștere a indicatorilor micro și macroeconomici, estimarea unor schimbări în comportamentul agenților economici, analiza modelelor de strategii competitive, simulări de prețuri și de reacții ale consumatorilor, simularea lansării produselor noi, simulări în deciziile de investiții. Un sistem de simulare funcționează în felul următor: operatorul introduce intrările; datele sunt prelucrate cu ajutorul modelelor computaționale; se obțin soluțiile care permit luarea unor decizii. Date de ieșire Operatorul Date de intrare MODELUL MODEL Figura 10. Metoda simulării Simularea este un procedeu destul de complex și dificil. O bună stăpânire a modelării și calculului probabilităților poate fi considerată o condiție de bază ce trebuie posedată de cercetător. Unii cercetători sunt convinşi că datele „bune” sunt cele deosebite, pe care nimeni nu le cunoaşte şi nu le intuieşte. Însă, în cercetarea ştiinţifică profesională, datele interesante şi cele obişnuite posedă acelaşi statut. Dacă, în urma cercetării, se obţine un rezultat neaşteptat, acesta este , mai degrabă, cazul unei erori în cercetare. Datele cu adevărat valide, cu mici excepţii, sunt puţin interesante, în mare măsură previzibile, corespund bunului simţ. Deci, obţinerea unor date „obişnuite” nu trebuie să deruteze cercetătorul, ci să-l convingă că el se află pe pista corectă a cercetării.